În istoria României, regele Carol al II-lea reprezintă unul dintre cele mai dezbătute și constestate personaje. De-a lungul domniei sale (1930-1940), s-au înregistrat numeroase realizări în plan cultural, însă ele au fost umbrite de controversele din jurul vieții private a regelui și de alunecarea țării pe panta autoritarismului. În 1938, în contextul deteriorării situației politice interne și a tensiunilor crescânde în plan internațional, Carol a intuit oportunitatea instaurării unui regim de autoritate personală. Pentru a conferi legitimitate noii forme de organizare a statului, regele și apropiații săi au înțeles necesitatea câștigării încrederii populației. În acest scop, s-a construit un veritabil cult al personalității monarhului, având ca obiectiv crearea imaginii unui lider salvator, al “omului providenţial”.
Personalitate complexă și interesantă, regele Carol al II-lea s-a remarcat încă de timpuriu prin calitățile sale. Cultivat și inteligent, foarte energic, cunoscător al mai multor limbi străine, Carol era înzestrat totodată cu un real simț politic. De-a lungul vieții sale, Carol s-a lăsat însă copleșit de excese care au afectat prestigiul Casei regale. În 1925, acesta renunțase la prerogativele de prinț moștenitor și fugise în străinătate împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În atare condiții, Parlamentul l-a numit succesor la tron pe Mihai, fiul lui Carol, în vârstă de numai 5 ani la acea dată. În 1927, regele Ferdinand a murit, iar Mihai a preluat tronul, asistat de o regență. În următorii ani s-a creat un puternic curent de opinie pentru întoarcerea în țară a lui Carol. Astfel, la 6 iunie 1930, acesta a revenit în România, iar două zile mai târziu a fost proclamat rege.
Instaurarea regimului autoritar de către Carol al II-lea în 1938 a survenit ca urmare a unui complex de cauze, interne și externe. Viața politică a României caracterizată prin instabilitate, clivajele existente la nivel social, precum și problemele economice survenite în urma Marii Crize au contribuit la erodarea încrederii populației în instituțiile democratice. Totodată, în ciuda acordării votului universal (pentru bărbaţii de peste 21 de ani) după Primul Război Mondial, masele nu aveau o influență politică reală, puterea fiind concentrată în continuare în mâna unei elite. Din acest motiv, o bună parte a populației s-a îndreptat către extrema dreaptă, în special către exponentul cel mai activ al acesteia, Mișcarea Legionară. În plan internațional, ascensiunea Italiei fasciste și a Germaniei naziste, în paralel cu slăbiciunea Franței și a Marii Britanii, au produs îngrijorare în cercurile politice românești. Situația României era cu atât mai precară cu cât ea se afla înconjurată de trei vecini cu pretenții revizioniste : Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică. Toți acești factori au favorizat instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea, care considera că doar un stat unit, puternic, condus cu mână de fier ar putea face față problemelor interne și pericolului extern.
Pe durata regimului autoritar (1938-1940), regele a luat o serie de măsuri prin care urmărea să sporească prerogativele executivului, reprezentat de el și de guvern. La 11 februarie 1938, s-a instituit un guvern de uniune națională condus de Patriarhul Miron Cristea. Adunările de orice tip au fost interzise, iar cenzura a fost înăsprită. La 27 februarie 1938 s-a dat o nouă Constituție, prin care se menținea formal principiul separației puterilor în stat, însă atribuțiile legislativului erau mult reduse în favoarea puterii executive. Mai mult, printr-un decret-lege, la 30 martie 1938 au fost desființate toate partidele politice. A fost instituit un partid unic, intitulat Frontul Renașterii Naționale, precum și o organizație de tineret, Straja Țării, în care erau înscriși automat băieții cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani, precum și fetele cu vârste între 7 și 21 de ani. În fruntea organizaţiei se afla Carol al II-lea, care deţinea titlul de Mare Străjer. Impunerea regimului autoritar nu a rezolvat problemele cu care se confrunta societatea românească la acel moment, prin urmare se impunea căutarea unor soluții pentru ca regele să beneficieze de suport popular. În aceste circumstanțe, s-a format și întreținut cultul personalității lui Carol al II-lea, prin care liderul era învestit cu calități excepționale, mesianice, de inițiator al unei mișcări de redresare națională.
Un rol deosebit de important în consolidarea regimului autoritar și în răspândirea cultului personalității lui Carol al II-lea l-a jucat propaganda. În ciuda faptului că nu se poate vorbi de o propagandă masivă, de tipul celor din Germania nazistă sau din Uniunea Sovietică, o mașinărie propagandistică a funcționat și în România la sfârșitul deceniului patru. Au fost înființate instituții speciale: Direcția Generală a Presei și Propagandei, respectiv Ministerul Propagandei Naționale, care coordonau activitatea la nivelul întregii țări. Scopul principal al campaniei propagandistice, care s-a manifestat prin mijloacele mass-media (presă, radio), cât și prin demonstrațiile publice, a fost tocmai acela de a câștiga adeziunea populației la noul regim.
În cadrul regimului autoritar instituit de Carol al II-lea, pot fi identificate o serie de teme care au stat la baza propagandei. În primul rând, se aducea o critică vechiului regim democratic, perceput ca inferior prin comparație cu noua formă de organizare politică. Totodată, se urmărea inocularea sentimentului patriotic și a devotamentului față de țară, căruia i se suprapunea devotamentul față de rege, acesta identificându-se cu țara. În același timp, se punea accentul pe ideea de solidaritate și de armonie socială ca o modalitate de rezolvare a clivajelor. Nu în ultimul rând, se invoca ideea renașterii naționale, a redresării morale a poporului român, sub îndrumarea monarhului.
Presa a devenit principalul instrument propagandistic. La 2 iunie 1938, a fost înființat ziarul oficial al regimului, România, sub conducerea scriitorului Cezar Petrescu, simpatizant al regelui, ziar a cărui misiune era aceea de a difuza ideile și principiile care stăteau la baza noii orânduiri politice. Adularea suveranului reprezenta o constantă în paginile ziarului România. Se crea imaginea unui lider excepțional, situat deasupra oamenilor de rând prin însușirile sale cu totul deosebite, al cărui destin se împletea cu cel al națiunii pe care o conducea. Cezar Petrescu l-a asemănat pe Carol al II-lea cu monarhii luminați ai Europei secolului al XVIII-lea, cum ar fi Petru cel Mare al Rusiei sau Frederic cel Mare al Prusiei. România nu a fost singurul organ de presă care s-a erijat în agent al propagandei ; au apărut numeroase periodice la nivel local care îl lăudau pe rege. Serviciul de cenzură avea în schimb grijă ca în presă să nu fie publicate fotografiile şi declaraţiile liderilor politici din opoziţie.
Propaganda carlistă nu s-a rezumat doar la presă, ci s-a manifestat și sub alte forme. Se scriau ode și poezii închinate conducătorului, s-au editat și difuzat broșuri speciale, care cuprindeau proclamații și discursuri ale Regelui și miniștrilor săi. S-au depus eforturi în vederea editării și distribuirii noii Constituției pe parcursul întregii țări. Fotografia regelui era prezentă la toate manifestațiile naționale și în sediile instituțiilor publice.
Cultul personalității regelui Carol al II-lea a inclus și alte elemente cu o puternică încărcătură simbolică, vizibile cu prilejul amplelor manifestații organizate în zilele de sărbătoare națională. Noul regim a preluat utilizarea salutului roman, cu mâna dreaptă ridicată și palma întinsă, după modelul Italiei fasciste, salut care fusese anterior preluat și de către naziști. Uniformele fuseseră concepute în culorile alb și albastru, albul fiind asociat ideii de renaștere, iar albastrul al celei de loialitate. Impactului vizual i se adăuga și unul sonor, prin intonarea imnurilor regale și al Frontului Renașterii Naționale, dar și a numeroase cântece patriotice. Toate aceste manifestații se desfășurau după un protocol strict, iar abaterea de la reguli atrăgea după sine sancțiuni. Cu toate acestea, demonstrațiile erau mai mult o formă de spectacol, la care participanții simulau entuziasmul, fără a rezona cu mesajul de solidaritate națională.
În ciuda desfășurării unei campanii de propagandă asidue, dictatura regală nu a atras în jurul ei sprijinul scontat. Programul ideatic promovat de rege și adepții săi era unul mai degrabă incoerent, noul regim având aparența unei improvizații. Eșecul regimului autoritar al lui Carol al II-lea a fost fără îndoială determinat și de evoluția evenimentelor în plan european, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În vara anului 1940, România a fost forțată printr-un ultimatum să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord sovieticilor, nordul Transilvaniei a revenit Ungariei în urma celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, iar Bulgaria a anexat Cadrilaterul. Pierderile teritoriale au suprimat credibilitatea regimului, iar Carol a fost nevoit să abdice și să părăsească țara.
Bibliografie :
1. Marcou, Lilly, Carol al II-lea al României. Regele trădat, Corint, București, 2015;
2. Păunoiu, Diana-Mihaela, Sărbătoare și propagandă în timpul regelui Carol al II-lea, Editura Academiei Române, București, 2013;
3. Quinlan, Paul D., Regele Playboy. Carol al II-lea al României, Humanitas, București, 2008;
4. Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor 4 regi. Vol. 3: Carol II, Editura Enciclopedică, București, 2010.
5. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX, 1918-1948, Paideia, Bucureşti, 1999.