Instaurarea regimului comunist în România după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și-a pus amprenta și asupra evoluției culturii române. Primele decenii de după acapararea puterii de către comuniști au stat sub semnul proletcultismului şi realismului socialist. După o scurtă perioadă de revitalizare a mediului cultural în contextul liberalizării anilor 1965-1971, începutul anilor 1970 a debutat cu revenirea în forţă a ideologiei în toate sectoarele societăţii, cu predilecţie în sfera culturală şi educaţională. Reacţiile mediului cultural faţă de revenirea la dogmatismul ideologic au fost diferite. O parte importantă a creatorilor de cultură şi artă au preferat o atitudine conformistă, în vreme ce numărul celor care au ales calea opoziţiei făţişe faţă de regim, intrând astfel în disidenţă, a fost foarte redus. Între aceste două extreme, s-au plasat creatorii care, reuşind să ocolească rigorile ideologice, au creat opere valoroase, reuşind, totodată, să transmită publicului o imagine realistă a epocii în care trăiau. Acest fenomen a fost cunoscut, cu precădere după prăbuşirea regimului comunist drept „rezistenţă prin cultură” sau „supravieţuire prin cultură”.

Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în funcția de secretar general al Partidului Comunist Român, a fost primită cu entuziasm de o mare parte a populației, dar și de către intelectuali, care sperau într-o revigorare a mediului cultural. Inițial, Ceaușescu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, continuând politica de deschidere care fusese deja demarată din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, predecesorul său. Momentul 21 august 1968, când Nicolae Ceaușescu a condamnat invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia într-un discurs devenit celebru, părea să ofere certitudinea unei noi perioade în istoria comunismului românesc, sub conducerea unui lider având o viziune reformatoare. Mai mult, în urma acestui discurs, Ceaușescu a dobândit un mare prestigiu la nivel internațional, fiind aplaudat pentru atitudinea de rebeliune împotriva directivelor Moscovei. Cu toate acestea, optimismul românilor nu avea să dureze mult.

Anul 1971 a fost unul de cotitură în cultura românească, aceasta fiind readusă în ipostaza de a fi aservită ideologic. Momentul declanșator pentru această schimbare majoră îl constituie lansarea de către Nicolae Ceaușescu a așa-numitelor „teze din iulie” într-un discurs rostit în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român. O mare parte dintre istorici identifică originea acestor „teze” în vizitele de stat pe care Ceaușescu le-a desfășurat în ţările comuniste din Asia (China, Coreea de Nord, Mongolia, Vietnam) care, se pare, i-ar fi insuflat dorința de a face o „revoluție culturală” la întoarcerea în țară. „Tezele din iulie” reprezentau de fapt 17 propuneri, în limbajul de lemn specific regimurilor comuniste, care urmăreau „îmbunătățirea activității ideologice” și „ridicarea nivelului general al cunoașterii și educației socialiste a maselor”. De fapt, aceste formule, se refereau la o reconfigurare a culturii şi punerea sa totală în acord cu principiile ideologice. Se punea astfel capăt autonomiei culturale manifestate în anii liberalizării, iar ei care se abăteau de la reguli urmau să suporte rigorile regimului.

Tezele din iulie au fost completate şi la nivel legislativ cu măsuri menite să împiedice şi să pedepsească răspândirea de opinii critice la adresa regimului comunist. Astfel, în decembrie 1971, o nouă lege interzicea transmiterea, publicarea și difuzarea în străinătate a oricăror materiale care ar fi putut prejudicia imaginea statului român, în acestă categorie intrând şi scrisorile trimise către postul de radio Europa Liberă.

În paralel, s-a impus un nou curent în cultură, protocronismul, a cărui trăsătură principală consta în idealizarea trecutului şi realizărilor României, în vreme ce influenţele externe erau minimalizate sau denunțate.

Reacţiile mediului cultural faţă de revenirea la dogmatismul ideologic au fost diferite. O parte importantă a creatorilor de cultură şi artă au preferat o atitudine conformistă, în vreme ce numărul celor care au ales calea opoziţiei făţişe faţă de regim, intrând astfel în disidenţă, a fost foarte redus. Între aceste două extreme, s-au plasat creatorii care, reuşind să ocolească rigorile ideologice, au creat opere valoroase, urmând principii estetice, reuşind totodată să transmită publicului o imagine realistă a epocii în care trăiau. Acest fenomen a fost cunoscut, cu precădere după prăbuşirea regimului comunist, drept „rezistenţă prin cultură” sau „supravieţuire prin cultură”.

În ciuda desfiinţării oficiale a instituţiei cenzurii, în 1977, în ultimul deceniu de existenţă a regimului comunist a fost menţinut un control aspru asupra creaţiilor artistice, control exercitat pe mai multe paliere. Astfel, se stabilea că responsabilitatea principală pentru conţinutul operei revenea autorului, în vreme ce responsabilitatea totală pentru tipărire revenea ziarului, revistei, editurii şi organelor de partid. Ultimul palier pe lista „evaluatorilor” corectitudinii din punct de vedere ideologic a operei era Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

Pentru a înșela vigilența celor care se ocupau cu cenzura, oamenii de cultură au apelat la o serie de strategii prin care să se asigure că operele lor ajungeau la cititori. În gama acestora se înscriau folosirea unui limbaj esopic, aluziv, transpunerea unor situaţii actuale în spaţii geografice şi regimuri politice diferite, exploatarea relaţiei cu cenzorul, în sensul stabilirii unei anumite înţelegeri cu cel care răspundea de verificarea conformităţii ideologice. Astfel, s-a dezvoltat un sistem al „textelor cu cheie” şi realizarea unei complicităţi a autorilor cu cititorul, care învăţa să citească printre rânduri, având astfel acces la o serie de opinii pe care scriitorul nu le putea exprima în mod direct.

În funcţie de capacitatea sau dorinţa cenzorului de a identifica „conţinuturile discutabile”, erau lăsate să treacă articole, publicate în rubrici permanente în reviste, sau cărţi întregi.

Astfel au fost publicate romane, poezii, care, deşi urmau o tematică acceptată de regim, au transmis cititorilor o imagine mai apropiată de realitatea societăţii în care trăiau. De asemenea, au fost publicate şi lucrări cu conţinut abstract, filozofic, precum lucrările lui Gabriel Liiceanu Jurnalul de la Păltiniş sau Epistolar, ambele inspirate de opera şi activitatea lui C. Noica.

În cazul creaţiilor literare, scriitorii au diversificat metodele stilistice astfel încât limbajul folosit să fie suficient de ambiguu să treacă de cenzură, dar să fie înţeles de cititorul învăţat să citească printre rânduri.

De exemplu, romanul Racul (1976) al lui Alexandru Ivasiuc, prezintă mecanismul terorii totalitare, dar nu într-o ţară aflată în blocul sovietic, ci într-o ţară din America latină. La fel, romanele lui Augustin Buzura, mai ales cele publicate în anii 1980 – Vocile nopţii şi Refugi – expuneau tarele „burgheziei roşii”, incriminând modul de viaţă al nomenclaturii comuniste. De răsunet a fost, în 1980, apariţia romanului lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, despre primii cincisprezece ani ai regimului comunist. Acesta punea sub semnul întrebării unele principii teoretice ale marxism-leninismului, colectivizarea agriculturii, naţionalizarea mjloacelor de producţie, manipularea legislaţiei în scopuri politice şi abuzurile comise de forţele Securităţii.

Dincolo de reuşita publicării unor lucrări de reală valoare, au existat multe situaţii în care articole sau volume au fost fie oprite de la publicare, fie retrase din biblioteci şi librării, redactorii responsabili au fost sancţionaţi sau concediaţi pentru neîndeplinirea sarcinilor trasate, iar autorilor li s-a impus interdicţia de publicare.
Acesta era cazul Georgetei Naidin, redactor la Cartea Românească, demisă la începutul lui 1985 pentru acordarea bunului de publicare pentru romanul Refugii al lui Augustin Buzura, un roman în care se prezenta o viziune critică asupra societăţii socialiste şi a cărui acţiune se petrecea în perioada Ceauşescu.

Poeta Ana Blandiana a fost supusă în mai multe rânduri interdicţiei de publicare. După tipărirea în decembrie 1984, în revista „Amfiteatru”, a patru poeme considerate neconforme cu linia oficială, A. Blandiana nu a mai fost publicată o perioadă. În primăvara anului 1985 însă, i s-a permis să aibă o rubrică de comentarii în „România literară” şi în acelaşi an i-a apărut şi o antologie de poezii. O nouă interdicţie de publicare îi era impusă după ce în 1988 editura Ion Creangă îi tipărise un volum de versuri pentru copii, Întâmplări de pe strada mea, în care se speculase că în spatele personajului adus la viaţă de un motan numit Arpagic s-ar fi aflat o critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu. Drept urmare, tirajul cărţii a fost retras din librării, iar directorul editorii a fost concediat.

În perioada regimului comunist, cultura românească s-a aflat mai tot timpul sub supravegherea puterii politice. După un efemer moment de respiro în anii ’60, cultura românească va suferi în deceniile opt şi nouă de pe urma nefastei influenţe a reideologizării. Cu toate acestea, în ciuda unui climat cultural nefavorabil şi prin recurgerea la diverse subterfugii, în ultimele două decenii ale regimului comunist au fost create opere care au dat o valoare sporită culturii române. Prăbușirea comunismului în 1989 a marcat eliberarea deplină a culturii de sub dominația politicului.


Bibliografie
Ana-Maria Cătănuş, Vocaţia libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970-1980, I.N.S.T., Bucureşti, 2014; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Academia Civică, București, 2010; Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Comunicare.ro, București, 2002.