La începutul anilor ’60, când la conducerea țării se afla încă Gheorghe Gheorghiu-Dej, a avut loc o relaxare a regimului comunist, vizibilă la nivelul tuturor palierelor din societate, inclusiv în mediul cultural. În paralel cu procesul de desovietizare a culturii române, a avut loc reabilitarea şi reintegrarea unora dintre intelectualii persecutaţi în primii ani ai regimului comunist, o lărgire a libertăţii de creaţie, precum şi o deschidere a regimului către Occident.

După venirea sa la conducerea partidului, în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a continuat şi a accentuat direcţiile impuse în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Acestea au avut în vedere o diminuare a represiunii, prin denunţarea crimelor şi abuzurilor săvârşite în perioada stalinistă, dar şi prin plasarea Securităţii sub controlul partidului, la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. În acelaşi timp, în primii ani Ceauşescu a stabilit unui dialog direct cu segmente importante din societate, oamenii de ştiinţă şi cultură, uniunile de creaţie, cu care se întâlnea periodic, ascultându-le şi soluţionându-le doleanţele.

Un moment cheie în evoluţia regimului condus de Nicolae Ceauşescu a fost reprezentat, fără îndoială, de discursul ținut în București la data de 21 august 1968, când a condamnat public invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Susţinerea sinceră a populaţiei a contribuit decisiv la legitimarea internă a regimului, dar şi la creşterea prestigiului acestuia pe plan extern, unde liderul român s-a bucurat de atenţia celor mai importante cancelarii ale lumii.

La doar câţiva ani distanţă, regimul condus de Nicolae Ceauşescu înregistra o schimbare de curs radicală, prin revenirea la un regim dogmatic. Punctul de cotitură era înregistrat în iulie 1971, când revenit dintr-un turneu efectuat în ţările comuniste din Asia (China, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia), Ceauşescu anunţa sub forma tezelor din iulie revenirea în forţă a ideologiei comuniste care trebuia să stea la baza oricărei activităţi din societate, cu precădere a celei culturale, ştiinţifice şi de învăţământ. Se pare că Ceaușescu ar fi fost într-atât de impresionat de „revoluțiile culturale” și de spectacolele grandioase la care a asistat cu precădere în China şi Coreea de Nord, încât ar fi dorit să preia același model și în România.

Deşi o parte dintre istorici au identificat în momentul august 1968 germenii viitorului cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, acesta stând la baza uneia dintre cele mai importante ipostaze atribuite conducătorului – aceea de apărător/gardian al unităţii şi independenţei ţării -cele mai multe păreri văd în evoluţiile din 1971 fundamentul care a stat la baza construirii în următoarele două decenii a unui cult de proporţii groteşti al liderului comunist de la Bucureşti.

Din perspectiva evoluţiilor ulterioare, un moment semnificativ îl reprezintă anul 1974, când Ceaușescu devine Președinte al României, funcție pe care a cumulat-o cu cele de secretar general al Partidului Comunist Român, președinte al Consiliului de Stat și al Consiliului de Apărare Națională. Astfel, principiul conducerii colective era abandonat, Ceaușescu devenind liderul absolut al statului.

Timp de aproape două decenii maşina de propagandă comunistă, înglobând activişti politici, ziarişti, artişti şi scriitori, a fabricat şi pus în scenă imaginea unui șef de stat cu calități excepționale, învestit cu misiunea istorică de a conduce destinul României spre un viitor luminos. În acest sens s-a înscris şi rescrierea biografiei liderului comunist, accentele puse pe anumite momente din viaţa acestuia, începând cu naşterea lui Ceauşescu în anul Marii uniri (1918) fiind menite să susţină unicitatea şi caracterul excepţional al Conducătorului.

De la sfârșitul anilor ’70, cultul personalității a inclus-o și pe soția lui Ceaușescu, Elena, celebrată ca „mama a națiunii”, dar şi ca om de ştiinţă şi politic.
Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu a fost instituit și răspândit cu ajutorul unui aparat puternic de propagandă și a îmbrăcat forme diverse. Caracteristicile excepţionale ale liderului au reprezentat subiectul articolelor de presă, a literaturii omagiale, inclusiv a numeroase poezii și ode în care Ceauşescu era prezentat făcându-se apel la o serie de epitete, precum: „eroul națiunii”, „eroul păcii mondiale”, „cel mai iubit fiu al poporului”, „geniul Carpaților”, „cârmaci înțelept”, „conducător vizionar”, „strateg genial”, „ctitor de geniu”, „personalitate excepțională a lumii contemporane”.

Figura lui Nicolae Ceauşescu, apoi a cuplului prezidenţial, a fost reprodusă în ipostaze măgulitoare în picturi, mozaicuri, ţesături sau ceramică. Ceauşescu era reprezentat alături de figuri marcante ale istoriei românilor, precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Nicolae Bălcescu, liderul comunist încarnând toate calităţile specifice unui mare om de stat. Totodată, cu prilejul unor sărbători precum 1 Mai sau 23 august (ziua naţională a Republicii Socialiste România) erau organizate largi manifestaţii şi spectacole pe stadioane, unde mii de oameni realizau coregrafii complicate care ilustrau realizările Epocii de aur, aşa cum a fost supranumită perioada conducerii lui Nicolae Ceauşescu.

Cu precădere în ultimii ani ai deceniului al nouălea, Televiziunea română emitea doar două ore seara, timp în care erau difuzate programe care îl preaslăveau pe Ceaușescu. Ziua de naștere a conducătorului, 26 ianuarie, a devenit sărbătoare națională, prilej cu care îi erau dedicate numeroase momente festive. Scornicești, satul său natal, s-a transformat într-un loc de pelerinaj. Totodată, Ceaușescu efectua numeroase vizite de lucru în fabricile și uzinele din țară, pentru a supraveghea producția și a da directive, ocazie ideală pentru propagandă de a scoate în evidență „geniul” său.

Nicolae Ceaușescu reprezintă o personalitate emblematică în istoria comunismului românesc. Dacă venirea sa la putere a generat un val de entuziasm în societatea românească, nutrindu-se speranța unor schimbări pozitive, deceniul al nouălea a înregistrat o înăsprire a regimului, a condiţiilor economice şi sociale, în paralel cu exacerbarea cultului personalității liderului comunist. În condiţiile agravării situaţiei interne şi a schimbărilor petrecute la nivel internaţional, în urma prăbuşirii blocului sovietic, Nicolae Ceaușescu și soția sa au fost înlăturați de la putere și au fost executați prin împușcare în urma unui proces sumar la 25 decembrie 1989.

Bibliografie :
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Curtea Veche, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Academia Civică, București, 2010; Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2003; Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Comunicare.ro, București, 2002; Marcela Sălăgean, Introducere în istoria contemporană a României, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.