La finalul Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii imperiilor multinaționale, românii și-au putut împlini dezideratul național prin realizarea Marii Uniri. Noul stat constituit, care includea acum și provinciile Basarabia, Bucovina și Transilvania, se confrunta cu o dilemă : alegerea unei căi de urmat în ceea ce privește dezvoltarea sa. Soluțiile propuse au fost dintre cele mai diverse, venind atât din partea oamenilor politici și jurnaliștilor, cât mai ales din partea oamenilor de cultură. Astfel, s-au format două tabere : europeniștii și tradiționaliștii, în interiorul cărora existau, de asemenea, mai multe curente. Distinct, s-a afirmat și un al treilea curent - țărănismul. Confruntările de idei și dezbaterile care au urmat au stimulat în mod deosebit dezvoltarea culturii românești, ele fiind reprezentative pentru perioada interbelică.
La finalul Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii imperiilor multinaționale, românii și-au putut împlini dezideratul național prin realizarea Marii Uniri. Noul stat constituit, care includea acum și provinciile Basarabia, Bucovina și Transilvania, se confrunta cu o dilemă : alegerea unei căi de urmat în ceea ce privește dezvoltarea sa. Soluțiile propuse au fost dintre cele mai diverse, venind atât din partea oamenilor politici și jurnaliștilor, cât mai ales din partea oamenilor de cultură. Astfel, s-au format două tabere : europeniștii și tradiționaliștii, în interiorul cărora existau, de asemenea, mai multe curente. Distinct, s-a afirmat și un al treilea curent – țărănismul. Confruntările de idei și dezbaterile care au urmat au stimulat în mod deosebit dezvoltarea culturii românești, ele fiind reprezentative pentru perioada interbelică.
După cum o sugerează și numele, europeniștii erau aceia dintre intelectuali care militau pentru dezvoltarea economică, socială și culturală a României după modelul statelor din Europa de Vest. Pentru aceștia, cultura românească era o parte integrantă a culturii europene, iar modernizarea României era strâns legată de începuturile contactelor cu Occidentul din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În concepția europeniștilor, burghezia și intelectualii jucau un rol semnificativ în dezvoltarea societății românești, iar mediul urban era cel propice modernizării. Cei mai influenți reprezentanți ai curentului europenist au fost Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin. Cu toate acestea, europenismul a câștigat și alți adepți din rândurile intelectualilor: Camil Petrescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, George Călinescu, Ion Barbu.
Critic literar și prozator, fondator al cenaclului Sburătorul și ulterior al revistei cu același nume, Eugen Lovinescu (1881-1943) s-a remarcat ca principal exponent al europenismului. Adversar al curentelor tradiționaliste, Lovinescu a fost un adept al industrializării și urbanizării, iar în plan politic era un simpatizant al liberalismului. Produs al școlii franceze de gândire, cu studii la Sorbona, Lovinescu și-a expus concepțiile privind dezvoltarea României în lucrarea Istoria civilizației române moderne, alcătuită din trei volume și publicată între 1924 și 1925. Teoria concepută și promovată de Eugen Lovinescu poartă denumirea de sincronism și se referă la recuperarea decalajelor de dezvoltare dintre România și statele Europei de Vest. Potrivit lui Lovinescu, modernizarea României a început încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu adoptarea instituțiilor și moravurilor occidentale de către elite. Dacă inițial această preluare a fost una la nivel superficial, ulterior instituțiile s-au pliat pe specificul românesc.
Un alt reprezentant de seamă al curentului europenist a fost Ștefan Zeletin (1882-1934), care a transpus ideile lui Lovinescu în planul teoriei economice. Educat în Germania, Ștefan Zeletin considera că unicul mijloc prin care România putea să atenueze din clivajele existente în raport cu statele occidentale era industrializarea, preluarea avansului tehnologic vestic. Zeletin și-a expus ideile în lucrarea intitulată Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, publicată în 1925. Potrivit acestuia, modernizarea statului român a început încă de la schimbările economice survenite ca urmare a pătrunderii capitalului occidental în țară după semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829), în care a fost abrogat monopolul otoman asupra comerțului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România începuse deja să se occidentalizeze prin adaptarea la cerințele capitalismului. Totodată, Zeletin susținea că dezvoltarea economică a determinat și o dezvoltare la nivel politic și social, astfel luând naștere burghezia. Asemenea lui Lovinescu, Zeletin vedea în clasa socială a burgheziei principalul motor al modernizării.
În rândurile europeniștilor ar putea fi încadrat și Mihail Manoilescu (1891-1950), economist și om politic. Manoilescu s-a afirmat ca un susținător al industrializării în opera sa Teoria protecționismului și a schimbului internațional, în care a argumentat superioritatea industriei prin comparație cu agricultura. În opinia sa, industrializarea era nu doar un mod prin care România putea să-și revină din înapoierea economică, ci și o soluție prin care dependența economică a țării față de Occident să fie diminuată. Totodată, Manoilescu se aseamănă lui Lovinescu și Zeletin prin percepția asupra burgheziei, ca fiind clasa socială menită să conducă statul în drumul către modernizare. În deceniul al patrulea însă, Manoilescu a devenit un adept al corporatismului și un admirator fățiș al regimurilor din Italia și Germania.
În opoziție cu exponenții europenismului, care căutau modele de dezvoltare printre statele Europei Occidentale, tradiționaliștii respingeau influențele străine și militau pentru păstrarea și valorificarea specificului național. Promotorii tradiționalismului au fost influențați de școala romantică germană, preluând ideea superiorității culturii (înțeleasă ca expresie a spiritului național) față de civilizație (reprezentând ideea de progres material și tehnologic). Intelectualii încadrați acestui curent credeau în caracterul eminamente agrar al României și percepeau satul ca fiind leagănul spiritului românesc. Nu în ultimul rând, o trăsătură fundamentală a curentului tradiționalist în cultură a reprezentat-o importanța acordată credinței creștin-ortodoxe și a rolului Bisericii în istoria națiunii române.
O categorie importantă a adepților tradiționalismului o reprezintă Gândiriștii, intelectualii care s-au grupat în jurul revistei Gândirea, înființată la Cluj în 1921. Dintre aceștia, cea mai reprezentativă personalitate a fost Nichifor Crainic (1889-1972), redactor-șef al publicației între 1926 și 1944. În articolele sale, Crainic s-a arătat preocupat de ceea ce el considera a fi decăderea spirituală a societății românești. În opinia sa, multiplicarea contactelor cu Europa de Vest începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și importul de instituții occidentale care a urmat au întrerupt evoluția firească a societății românești. Crainic a criticat elitele, deoarece au ales să se inspire din modelele culturale occidentale, în detrimentul culturii autohtone. Întoarcerea la valorile autentice ale spiritului românesc putea fi realizată doar prin intermediul și cu ajutorul Bisericii Ortodoxe. Astfel, Crainic pleda pentru superioritatea religiei în fața rațiunii sau științei. Adversar al democrației, pe care o considera expresia Occidentului decadent, Crainic a înaintat teoria statului etnocratic, tradusă prin supremația elementului autohton românesc în viața politică și socio-economică a statului. În același timp, el a publicat articole cu caracter antisemit, în care elogia regimurile fascist și nazist. Din această cauză, el reprezintă un personaj controversat în istoria culturii românești.
Tot din rândul tradiționaliștilor au făcut parte și intelectualii grupați în jurul revistei Cuvântul, al căror mentor a fost filosoful, eseistul și publicistul Nae Ionescu (1890-1940). Comentator politic reputat, profesor universitar cu reale aptitudini pedagogice și un foarte bun orator, Ionescu s-a remarcat prin carisma și puterea sa de convingere, care au atras de partea sa intelectuali tineri, cum ar fi Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Ionescu a promovat o doctrină filosofică asemănătoare existențialismului, căreia i-a fost atribuită numele de trăirism, deoarece punea accentul pe trăirea spontană în detrimentul intelectului. Precum Nichifor Crainic, Nae Ionescu vedea o legătură de interdependență între românitate și credința ortodoxă. El a realizat o critică a culturii românești începând cu secolul al XIX-lea, pe care o vedea ca fiind lipsită de originalitate. După părerea sa, cultura occidentală nu se putea plia pe realitățile românești, deoarece aceasta avea drept coordonate lumea rurală și credința răsăriteană, spre deosebire de Vestul puternic urbanizat, fie catolic, fie protestant. Dezvoltarea României, potrivit lui Nae Ionescu, trebuia să se producă ținând cont de valorile autohtone. Ideile promovate de Nae Ionescu au reprezentat o sursă de inspirație pentru extrema dreaptă din România, motiv pentru care, asemenea lui Nichifor Crainic, el constituie un personaj adesea contestat.
Tradiționalismul a găsit aderenți și în rândul generației tinere, dintre care majoritatea făceau parte din asociația culturală Criterion. Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian reprezintă câțiva dintre cei mai de seamă exponenți ai curentului tradiționalist. Mulți dintre ei discipoli ai lui Nae Ionescu, ei îmbrățișaseră doctrina trăirismului. Ei doreau dezvoltarea României având la bază valorile autohtone și se declarau împotriva împrumuturilor străine, care puteau să contamineze spiritul românesc. De asemenea, acești intelectuali scoteau în evidență influența Bisericii Ortodoxe asupra culturii naționale și vedeau satul ca fiind expresia identității națiunii române.
Polemicile aprinse din spațiul cultural românesc al perioadei interbelice nu s-au rezumat doar la opoziția dintre adepții europenismului și cei ai tradiționalismului, ci a existat și o “a treia cale”, reprezentată de țărănism. Pentru exponenții acestui curent, capitalismul nu se putea dezvolta în România, care se angajase pe un traseu unic de dezvoltare. În acest sens, România trebuia să rămână un stat predominant agrar, în care agricultura să constituie ramura cea mai importantă a economiei. Țărăniștii recunoșteau importanța dezvoltării industriei, dar numai în condițiile în care de pe urma ei putea beneficia agricultura. Din punct de vedere social, adepții acestui curent vedeau în țărănime drept categoria socială principală, de care depindea existența satului, și dorea implementarea de politici economice care să corespundă nevoilor lor. Țărăniștii credeau în formula politică a democrației parlamentare, dar priveau cu suspiciune burghezia și mediul urban.
Teoreticianul doctrinei țărăniste a fost economistul și sociologul Virgil Madgearu (1887-1940). Desăvârșindu-și educația în Germania, opera lui Madgearu a fost influențată și de școala britanică, el având experiență profesională în mediul bancar din Londra. Madgearu și-a exprimat nemulțumirea față de adoptarea unor instituții de inspirație occidentală în România, menționând că acestea sunt neconforme cu specificul autohton. În opinia sa, țărănimea trebuia să se afle în prim-planul vieții politice și economice. Madgearu milita pentru modernizarea agriculturii și favoriza mica proprietate rurală în detrimentul industrializării la scară largă. Un alt reprezentant de valoare al acestui curent a fost Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957). Acesta considera că un stat țărănist ar putea determina o adevărată renaștere spirituală a națiunii române și a argumentat necesitatea intervenției statului în economie după Marea Criză.
Marea Unire din 1918 a determinat schimbări profunde la nivelul societății românești. Noua configurație politică a generat întrebări cu privire la viitorul României în Europa. Aceste dileme s-au concretizat în confruntările de idei și dezbaterile care au avut loc la nivel cultural între intelectuali aparținând unor paliere ideologice variate. Principalul conflict ideatic din această perioadă s-a purtat între europeniști și tradiționaliști. Dacă europeniștii doreau racordarea culturii românești la valorile occidentale, urbanizare și industrializare, tradiționaliștii erau promotorii autenticității și ai valorilor naționale, conservate cel mai bine de satul românesc. S-a afirmat și un al treilea curent, cel țărănist, ai căror exponenți doreau industrializarea, dar păstrând totodată caracterul predominant agrar al statului. Astfel, perioada interbelică a fost una deosebit de efervescentă în plan cultural.
Bibliografie :
1. Georgiu, Grigore, Istoria culturii românești moderne, Comunicare.ro, București, 2002 ;
2. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Humanitas, București, 2013.
3. Lovinescu, E., Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.