În cursul secolului al XX-lea, regimurile nazist și comunist au comis atrocități în masă, pe scară largă. Cel mai adesea, negaționismul istoric se referă la Holocaust (Shoah), exterminarea evreilor de către germani și aliații lor. În realitate, fenomenul se referă și la alte crime pentru care ambele sisteme totalitare sunt responsabile, precum și la genocidul comis în Imperiul Otoman împotriva armenilor.
Negarea probelor și a faptelor
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, trupele aliate au eliberat lagărele de concentrare germane, arătând lumii filme și fotografii cu mormane de cadavre. În ciuda bunei documentări a crimelor comise, inclusiv numeroase mărturii ale supraviețuitorilor, primele încercări de a nega existența acestora au fost făcute la scurt timp după război. Fie genocidul a fost negat în totalitate, fie amploarea sa a fost minimalizată și s-au căutat scuze pentru comiterea crimelor.
Principalul motiv pentru negarea Holocaustului este antisemitismul, adică ostilitatea față de evrei și persoanele de origine evreiască.
Unul dintre motivele ipocriziei din trecut a fost dorința de a reabilita nazismul, în special din partea foștilor funcționari și susținători ai regimului și a guvernelor care au colaborat cu acesta, dornice să fie absolvite de orice responsabilitate.
Astfel de poziții iau adesea forma unei teorii a conspirației, conform căreia Holocaustul a fost o invenție încă de la început, în interesul „conspirației evreiești internaționale” care controlează lumea sau al Israelului. De asemenea, este negat și genocidul comis împotriva altor grupuri naționale, neevreiești.
Potrivit negaționiștilor, dovezile existenței Shoah-ului (inclusiv mărturiile supraviețuitorilor) au fost falsificate de Aliați sau de evrei înșiși. Alții neagă natura genocidară a Shoah-ului, susținând că a fost doar un plan de expulzare a tuturor evreilor din Germania. Ei prezintă lagărul de concentrare de la Auschwitz drept un complex industrial unde prizonierii reprezentau forța de muncă, subestimează mult numărul victimelor, caută scuze, subliniază presupusul rol al lui Hitler în lupta împotriva comunismului sau susțin, de exemplu, că politica germană nu a fost mai brutală decât comportamentul SUA și al Marii Britanii. În Germania, termenul „Holocaustul bombardamentului” a apărut pentru a face referire la raidurile aeriene aliate asupra Dresdei. Unii negaționiști dau vina și pe victime, susținând, de exemplu, că acestea au declanșat Holocaustul prin propagarea bolșevismului.
Negaționismul este promovat în special de un grup de pseudocercetători care au adesea legături cu grupuri de extremă dreaptă sau de extremă stângă. Cei mai cunoscuți sunt David Irving din Anglia, David Duke (fost lider al Ku-Klux-Klan, o organizație rasistă americană) și Ernst Zündel (fondatorul unui important centru de propagandă pronazistă din Canada). Acești pseudocercetători pun în principal la îndoială existența camerelor de gazare din lagăre, dispozitive folosite pentru uciderea oamenilor cu gaz otrăvitor (Zyklon B), cu scopul de a pune sub semnul întrebării amploarea crimelor în masă. În acest sens, ei au prezentat rapoarte de expertiză aparent științifice, citând rezultate presupus obiective ale testelor chimice efectuate pe tencuiala colectată de pe pereții camerelor de gazare. Ideea negării Shoah-ului este susținută de unele guverne din Orientul Mijlociu aflate în conflict cu Israelul (de exemplu, Iran și Siria).
Negarea crimelor comise de Germania nazistă poate fi privită, de asemenea, ca negare conștientă sau ca utilizare de către politicieni și mass-media din întreaga lume a termenului „lagăre de concentrare/ exterminare poloneze” în legătură cu lagărele de concentrare naziste de pe teritoriul celui de-Al Treilea Reich și din țările ocupate de acesta, în mod conștient sau prin ignoranță. Poate fi considerată, de asemenea, și o negare a crimelor nazismului.
Astfel de acțiuni creează multă ambiguitate în problema responsabilității Germaniei pentru crimele comise, învinuindu-i pe polonezi. Așa-numitul mit al Wehrmachtului nevinovat, adică afirmația falsă conform căreia soldații germani nu au fost implicați în crimele comise de Germania nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apărut încă de la sfârșitul conflagrației, a servit, de asemenea, scopului celor care vor să absolve Germania de orice responsabilitate.
O funcție similară a fost îndeplinită de afirmația că Austria a fost primul stat atacat de Hitler, invocată în această țară pentru a-i conferi statutul de victimă în ochii opiniei publice și pentru a ascunde realitatea conform căreia, de fapt, austriecii au fost clar suprareprezentați numeric printre autorii Holocaustului.
Complicii minciunii
Crima și teroarea au fost practicate în primul stat comunist încă de la crearea sa, în Rusia, în 1917. Informații ajunse în Occident despre crime în masă, tortură, execuții, lagăre de concentrare (gulag), muncă forțată și foamete organizată nu au fost pe placul celor care au văzut în Rusia bolșevică împlinirea visurilor lor privind o lume nouă și mai bună și al celor care au văzut în ea un partener politic sau economic. În același timp, Uniunea Sovietică, dorind să ascundă crimele de ochii opiniei publice, a desfășurat o campanie intensă de propagandă. Simpatizanții mișcării comuniste din Occident, descriși de liderul sovietic Lenin drept „idioți utili”, s-au dovedit a fi aliați valoroși. Numeroși intelectuali occidentali, oameni de cultură și de artă sau jurnaliști au luat parte la tăinuirea crimelor sovietice, dând dovadă de multă ipocrizie. Propaganda a căzut pe un teren fertil mai ales în anii 1930, în timpul Marii crize economice și după ascensiunea la putere a lui Hitler, când abordarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) era percepută drept alternativă la problemele Occidentului. Cei care spuneau adevărul despre comunism erau tratați ca susținători ai nazismului. Când, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a devenit aliat al țărilor occidentale, guvernele acestora au încercat să ascundă informațiile despre crimele stalinismului. Acest comportament a încetat abia după începerea Războiului Rece (conflictul dintre URSS și Vest) în 1947. Totuși, mărturiile supraviețuitorilor gulagului care au ajuns în Occident au fost contestate în continuare de numeroși simpatizanți ai URSS. De exemplu, în Franța, unde influența comunismului era deosebit de puternică, cartea de memorii a lui Gustav Herling-Grudziński, Inny świat: zapiski sowieckie (O altă lume), evocând drama sa în gulag, nu a putut fi publicată până în 1985, adică la mai bine de treizeci de ani după prima ediție.
Un adevărat cutremur în Occident a fost declanșat abia după publicarea volumului Arhipelagul Gulag al scriitorului rus Aleksandr Soljenițîn, o mărturie care confirma existența lagărelor. Acest rechizitoriu împotriva comunismului a schimbat în mod fundamental abordarea crimelor și victimelor comunismului în Occident.
Minciuna din jurul crimelor sovietice începea încet să se destrame. În 1956, la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), Nikita Hrușciov a dezvăluit o parte din adevăr despre „mistificările” din vremea stalinismului. Faptul că această informație a fost dezvăluită de un lider sovietic a impresionat Occidentul, mințit că oribilele crime fuseseră inventate de propaganda anticomunistă. Cu toate acestea, nu au lipsit cei care îl învinuiau doar pe Stalin pentru crimele comise ori care negau amploarea lor. Alții au căutat scuze pentru crime, proclamând, de exemplu, falsa teorie conform căreia crimele în masă făceau parte din „logica istoriei”, fiind o condiție necesară pentru modernizarea și industrializarea rapidă a Rusiei. Au existat și unii care, după ce au fost dezamăgiți de Stalin, și-au îndreptat simpatia către alți criminali în masă, în special către liderul comunist chinez Mao Zedong.
Se continua negarea atrocităților comise de statul comunist, dar acest lucru nu se făcea în cadrul dezbaterilor publice importante.
După prăbușirea comunismului, adevărul despre crimele comise în Europa Centrală și Răsăriteană a ieșit la iveală, deși, în Rusia, de exemplu, care este incapabilă să se împace cu trecutul său comunist, faptele sunt negate în continuare cu sprijinul autorităților: se ascunde tot mai mult adevărul despre masacrul de la Katyn, în vreme ce natura genocidară a Holodomorului – foametea din Ucraina declanșată în mod deliberat de autoritățile sovietice, în urma căreia au murit cel puțin 3 milioane de oameni – este pusă sub semnul întrebării.
Problema negaționismului este de actualitate
În 1997, în Franța s-a publicat Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, persecuție. Efortul autorilor de a estima numărul victimelor comunismului din diferite părți ale lumii și mai ales introducerea istoricului Stéphane Courtois au stârnit discuții foarte aprinse în Occident. Atacurile au vizat, în special din partea cercurilor comuniste și de stânga, estimarea referitoare la victime – 100 de milioane –, teza că violența a fost o caracteristică inerentă a comunismului și alăturarea regimurilor comunist și nazist. În cadrul discuției, au existat încercări de a justifica și de a minimaliza crimele comuniste (din partea unor politicieni, inclusiv premierul francez Lionel Jospin).
Negarea crimelor nazismului (în special, Shoah) este acum tratată ca o infracțiune în multe țări – mai ales în Europa – și interzisă prin lege.
Jospin a folosit argumente cunoscute anterior, de exemplu despre rolul lui Stalin în lupta împotriva lui Hitler. S-a afirmat, de asemenea, că, prin compararea celor două regimuri totalitare, nazismul este „albit”, iar Holocaustul, trivializat.
Există consecințe juridice pentru negaționiști, de exemplu Irving a fost condamnat la un an de închisoare de un tribunal austriac, iar Zündel, la trei ani. Contestarea crimelor lui Hitler este condamnată public, întrucât, după cel de-Al Doilea Război Mondial, nazismul a fost considerat drept întruchipare a răului absolut.
Cazul comunismului, ideologie care încă stă la baza unor regimuri contemporane, este diferit – statele comuniste există, partidele comuniste din multe țări funcționează legal, ideologia marxist-leninistă are încă adepții săi.
În multe cercuri de stânga crimele comunismului au rămas subiect tabu. Doar câteva țări din Europa au interzis în mod legal negarea lor. Simbolurile comuniste se regăsesc pe scară largă în cultura populară. Secera și ciocanul sau portretele criminalilor comuniști precum Mao și Che Guevara împodobesc tricouri și gadgeturi, deși simbolizează un sistem responsabil pentru mai multe victime decât nazismul.
Redactare: Florin-Răzvan Mihai