La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România era inclusă în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Preluarea puterii de către comuniști a fost un proces care s-a desfășurat treptat, acesta finalizându-se cu abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, și proclamarea țării drept republică populară. Instaurarea regimului comunist în România a determinat profunde transformări la nivel politic, economic și social, marcând totodată începutul unei noi etape în istoria culturii române. Efervescența culturală a perioadei interbelice a fost înlocuită de rigiditatea unei culturi aservite ideologic, care va domina scena intelectuală românească timp de aproape două decenii.

Noua cultură care a fost impusă după acapararea puterii de către comuniști avea ca sursă de inspirație ideologia marxist-leninistă și modelul cultural de tip sovietic/stalinist, fiind subordonată directivelor politice specifice noului regim. Moștenirea culturală a trecutului era negată, ea fiind percepută ca o expresie a dominației burghezo-moşiereşti, a supremației claselor exploatatoare. Prin contrast cu vechea cultură, care era considerată drept apanajul elitelor, noua cultură se adresa unei categorii mai largi a populației, având în centrul ei clasa muncitoare. De aceea, cultura proletariatului sau proletcultismul, cum avea să fie denumită, trebuia să fie una ușor accesibilă. În acest context, a apărut așa-numitul limbaj de lemn, un limbaj simplificat, aparent ușor de înțeles pentru oricine, însă în realitate lipsit de conținut. Totodată, cu precădere în literatură, dar și în alte domenii, cum ar fi artele plastice sau muzica, s-a impus curentul denumit realism socialist. Acesta se traducea prin redarea realității într-un mod cât mai direct și concis, într-un limbaj elementar și în conformitate cu ideologia partidului. Schimbările produse la nivel cultural aveau drept scop principal crearea Omului Nou : devotat muncii, loial partidului, punându-și viața în slujba statului.

Încercarea comuniștilor de a distruge vechiul sistem de valori culturale s-a produs în mai multe etape și adesea cu brutalitate. Pentru început, s-a procedat la decimarea elitelor de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Numeroși oameni de cultură ( scriitori, artiști, profesori ) care au refuzat colaborarea cu noul regim politic au avut de suferit. Unii dintre ei au fost marginalizați, fiind excluși treptat din spațiul cultural românesc, cum este cazul poetului și filosofului Lucian Blaga. O mare parte a acestor intelectuali însă a fost întemnițată în închisorile comuniste, precum cele de la Sighet, Aiud, Jilava sau Pitești, în condiții inumane, fiind umiliți și torturaţi. Din această cauză, personalități interbelice marcante, dintre care pot fi amintiți Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu sau Mircea Vulcănescu, și-au găsit tragicul sfârșit în detenție. Alți intelectuali cum ar fi Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu sau Nicolae Mărgineanu au petrecut ani întregi după gratii ori în lagăre de muncă forțată precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cei care au suferit ororile detenției au rămas marcați pe viață de această experiență. În ceea ce-i privește pe comuniști, ei vedeau asemenea măsuri represive ca fiind necesare, deoarece pentru ei respectivii intelectuali constituiau o amenințare la adresa regimului, erau ”reacționari”, ”dușmani ai poporului”.

Un rol important în procesul de eliminare a vechilor repere culturale l-a jucat cenzura, care a fost instituționalizată în 1949 prin înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Cărțile aparținând acelor autori neagreați de regim sau având o tematică ce nu se plia pe ideologia comunistă au fost interzise și au dispărut din librării și biblioteci. În alte cazuri, operele unor autori români consacrați au fost amputate, în urma selecției rămânând doar acele lucrări care conveneau regimului. De pildă, în cazul poetului național Mihai Eminescu, la loc de cinste s-a aflat ”Împărat și proletar”, poem pe care comuniștii îl percepeau drept expresia luptei de clasă. Prin compensație, s-a tradus foarte mult din clasicii ruși : Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov. A apărut funcția de controlor cultural – activiști de partid în sarcina cărora cădea supervizarea tuturor activităților de acest tip. Societățile culturale anterioare au dispărut, fiind înlocuite cu altele noi. Revistele literare fie au dispărut, fie au devenit instrumente ale propagandei oficiale ( ”Flacăra”, ”Contemporanul”, ”Viața românească”). Politica a pătruns astfel în toate instituțiile culturale, acestea neputându-și desfășura activitățile decât cu acordul partidului.

Un alt element care a avut o importanță majoră în încercarea comuniștilor de a crea Omul Nou l-a constituit educația. Școala avea responsabilitatea educării copiilor și adolescenților în spiritul socialismului. La 3 august 1948 s-a adoptat o nouă Lege a învățământului, prin care erau introduse numeroase schimbări în programa școlară. Au apărut discipline noi, cum ar fi socialismul științific, materialismul dialectic sau economia politică socialistă, pe când altele, precum sociologia, au fost eliminate. De asemenea, limba rusă era introdusă ca materie obligatorie, înlocuind celelalte limbi străine. S-au introdus manualele unice, copiate după cele sovietice și doar traduse din limba rusă în limba română. Procesul educațional nu se mai rezuma doar la instruirea elevului, ci se urmărea formarea de cetățeni-model pentru noul stat socialist.

Distrugerea vechiului sistem de valori și înlocuirea acestora cu valorile socialismului prespunea și o rescriere a istoriei. Potrivit concepțiilor socialiste, știința istorică trebuia să reflecte imaginea eforturilor clasei muncitoare în zdrobirea dușmanului de clasă. Astfel, istoria românească a fost rescrisă în conformitate cu principiile socialiste, iar arhitectul principal al falsificării istoriei naționale a fost Mihail Roller. Prin urmare, revoluțiile de la 1848 sau Răscoala din 1907 erau acum privite ca manifestări ale luptei de clasă și, deci, ca precursoare ale marxism-leninismului. În același timp, grevele și demonstrațiile în care fusese implicat Partidul Comunist în perioada interbelică erau mult exagerate ca amploare și importanță. În sens contrar, unor evenimente majore ale istoriei naționale li se atribuia o semnificație diferită – Unirea din 1918 era văzută ca un rezultat al intervenției imperialiste. Nu în ultimul rând, pentru a legitima „prietenia” cu Uniunea Sovietică, Roller a mizat pe accentuarea elementului slav în formarea poporului român, dar și pe influența Rusiei asupra românilor de-a lungul istoriei.

În această perioadă, literatura, muzica, arhitectura și artele plastice se adaptează curentului realismului socialist. Statul era acum patronul artelor, iar partidul era cel care coordona activitatea culturală. Drept urmare, literatura devenea acum un canal de propagare a ideologiei partidului, prin ea urmărindu-se deopotrivă educarea maselor și formarea conștiinței socialiste. Producția literară era planificată după același model ca economia. Au apărut numeroase cenacluri literare la care participau tineri scriitori, unii mai talentaţi, alţii mai puţin, dar care îmbrățișaseră realismul socialist și doreau să se afirme. În creațiile literare s-a impus așa-numitul erou pozitiv, protagonistul care întruchipa toate calitățile considerate dezirabile de către comuniști.

Realismul socialist și-a găsit expresia și în muzică, compozitorii fiind somați să producă opere închinate partidului. Muzica având temă religioasă a fost interzisă ; la fel jazz-ul, care era asociat cu imperialismul american, și opera lui Richard Wagner, asociată cu nazismul. În domeniul artelor plastice, curentele culturale ale primei jumătăți a secolului XX erau respinse ca fiind decadente și burgheze, iar lucrările produse acum erau, în mare parte, comandate de către stat și urmau principiile realismului socialist. Un exemplu de arhitectură specifică realismului socialist este Casa Scînteii (actuala Casă a Presei Libere) din București, clădire care a avut ca model Universitatea “Lomonosov” din Moscova.

După moartea lui Stalin în 1953 a avut loc o relativă relaxare a ingerinței politicului în cultură, însă cinci ani mai târziu s-a produs o nouă ofensivă ideologică. În contextul retragerii trupelor sovietice din România, un nou val represiv s-a abătut asupra celor considerați ”dușmani ai poporului” – intelectuali bănuiți că ar fi ostili regimului. Mulți dintre aceștia vor fi judecați în procese publice (cum ar fi cel al lotului Noica-Pillat) și condamnați la închisoare sub diverse acuzații. Această perioadă nu va dura mult, iar la începutul anilor ’60 și, în special, după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, va avea loc un proces de recuperare treptată a oamenilor de cultură din vechiul regim, de derusificare şi desovietizare a culturii române, de redeschidere prudentă spre cultura occidentală. Cultura românească va trece printr-un moment de respiro, regimul fiind mai permisiv, tolerând o oarecare liberalizare în plan artistic și cultural.

Instaurarea regimului comunist în România după cea de-a doua conflagrație mondială, dincolo de consecințele majore de ordin politic, social și economic, și-a pus amprenta și asupra culturii românești. Realizările perioadei interbelice au fost negate în mare parte, iar elitele trecutului au fost decimate. Noua cultură care s-a impus era subordonată voinței partidului și avea drept scop crearea Omului Nou. Ideologia comunistă s-a infiltrat în toate aspectele vieții culturale: în literatură, arte plastice, muzică, dar și în educație. Privind retrospectiv, această perioadă a fost una dintre cele mai dificile pentru istoria culturală a României. Raportarea la ea s-a făcut deseori prin sintagma lui Marin Preda, “obsedantul deceniu”, referitoare la anii cei mai grei, 1948-1958.

Bibliografie :
1. Cătănuş, Dan (coord.), Anton, Mioara, Cătănuş, Ana-Maria, Mironov, Alexandru-Murad, Spiridon, Nicoleta Raluca, Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, Bucureşti, 2006;
2. Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Academia Civică, București, 2010 ;
3. Georgiu, Grigore, Istoria culturii românești moderne, Comunicare.ro, București, 2002;
4. Niţescu, M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, Bucureşti, 1995;
5. Selejan, Ana, Literatura în totalitarism (1958-1959). Ofensiva virulentă a dogmatismului ideologic, Cartea Românească, București, 2013;
6. Vasile Cristian, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas, Bucureşti, 2011.